08 Mar 2012 Leave a Comment
in 1
Nu, nu pleca, mai stai un pic, mai asteapta un pic. S-ar putea sa apara curand.
L-a asezat pe scaunul ros de molii. De molii? Uite, pana si tapiteria rosie e gaurita, dintr-o parte iese un burete galben si murdar si dedesubt atarna un arc din ala rigid, care nu poate fi bagat inapoi decat cu riscul unei taieturi in palma.
E atat de departe fereasta, incat nici daca ar aparea nu ar putea sa vada. Draperiile sunt trase si atarna greu pe podea in valuri negre, care par ca musca din dalele de lemn. Nu poti distinge absolut nimic dincolo de ele. Si oricum nu ai putea.
A venit?
Nu, ai si tu putina rabdare.
N-am.
Simte ca se sufoca. Deodata s-a terminat aerul din camera asta nenorocita in care i se pare ca sta de o vesnicie. Poate chiar de atat timp sta acolo. N-a numarat nimeni vesnicia pana acum. Se gandeste s-o numere el. Unu, doi, trei. Patru. Cinci. Floare. Cocos. Libelula. Balamale. Cata lipsa de sens. Ce mult dureaza vesnicia cand nu tine nimeni cont de ea. Se intreaba ce l-ar omori mai repede. Bezna, lipsa aerului sau numaratoarea alandala? Probabil toate la un loc.
Nu mai stau. Cand vine?
Din partea cealalta a camerei nu se aude nimic. Propriul glas se loveste de un tablou si se intoarce inapoi dezmembrat si sec. Nu mai rezista asa ca alege sa dea draperiile la o parte si sa vada cu ochii lui daca a venit sau nu. Dar sub draperii gaseste alte draperii. Si sub ele altele si altele si altele. Mii si milioane de draperii, o vesnicie de draperii puse una peste alta blocheaza fereastra. Nu o sa ajunga niciodata la ea.
Asa ca alege usa. Afara e soare. Fereastra ramane ferecata. La fel si viitorul. De data asta nu a mai venit. Va trebui deci sa traiasca in prezent.
Fara noima
11 Jan 2012 Leave a Comment
in Uncategorized
Plutesc din inerție printre propriile mele rânduri. Îmi scapă printre degete orice urmă de coerență pe care aș vrea s-o așez într-o propoziție. Ai putea crede că mintea știe ce vrea să spună de fapt, dar comenzile pe care le dă ajung estompate și deformate.
Cum ai putea să aduni în câteva cuvinte atât de multă lipsă de conținut? Nu, nu a mea, deși niciodată nu poți spune cu certitudine că ești din alt aluat. Ci-a tot ce zboară ca un praf de jur împrejur. Particule ce-mi zgârâie gâtul și retina și creierul orbecăiesc haotic la fiecare pas, pândind parcă o sclipire în ochi, un alint, o secundă de liniște.
Doamne cât orizont și cât întreg dezmembrat fără noimă. O fără noimă palpabilă și atât de prezentă, că aluneci pe ea ca într-un desen animat prostesc.
Te-așezi și privești. Un film gălăgios și plin de agitație. De nicăieri apare o fanfară. O trompetă scoate aburi pe gură fix în dreptul timpanului tau, un motor se ambalează de parcă vine sfârșitul lumii în fața ochilor tăi, un copil urlă ca din gură de șarpe. Toți au ieșit din film și acum se îndreaptă spre tine provocând un tărăboi infernal. Dar tu ești surd.
Ce bine e de tine că ești surd. E bine?
Doamne… câtă lipsă de noimă avem în suflete.
Maini
11 Jan 2012 Leave a Comment
in 1
Mâna ta pe mâna mea mâna mea pe mâna ta mâna ta pe mâna ta mâna mea pe mâna mea. Ce curios arată mâinile împreunate, dansând prin oxigen și cer.
Dai o mână, primești o mână, iubești o mână, ascunzi o mână în obraz. Apoi o pui pe noptieră pentru ziua următoare, lângă altă mână. Poate a ta. Și toată noaptea mâinile de pe noptieră aleargă împreună pe unde le dă mintea dezlegare. Dimineața sunt obosite.
Dai o mână, primești o mână, chemi o mână, alinți o mână printre flori, furișezi o mână printre gene. Și-apoi o pui sub pernă ca să visezi frumos, lângă altă mână. Poate a lui. Și toată noaptea croșetează împreună vise care mai de care.
Cine a făcut mâinile astea și de ce? Nu îmbătrânesc, nu dorm, nu uită. Sunt doar mâini.
Mâna mea pe mâna mea mâna ta pe mâna ta mâna mea pe mâna mea mâna mea pe mana ta.
Urzici
11 Jan 2012 Leave a Comment
in 1
Cușca era din urzici tăioase care se încolăceau și se strângeau în juru-i ca o menghină. Spini și ace îi străpungeau carnea moale și fragedă și locul devenea tot mai îngust și mai înecăcios. Se sufoca și se rănea pe obraji în încercarea de a lua o gură de aer proaspat.
Din cand în cand își făcea curaj și cu ochii inchiși și dinții mușcând buzele de durere, rupea câte un smoc din frunzele nenorocite ca să poată vedea lumina. Dincolo era mult albastru. Flori de gențiană se legănau și se răsfățau la soare în bătaia vântului. Părea să fie dulce acrișor. Ca o boare, ca o alinare, ca un dor. Dar dorul doare.
Și urzicile creșteau la loc, ca din apă, ca o caracatiță cu tentacule miraculoase, se adunau ca o molimă și mâncau golul acela minunat.
Într-o zi a simțit ca nu mai poate îndura. Și-a bandajat mâinile, fața și inima cu spini și-a decis să iasă din cușcă. Lupta a fost neomenească. Urzica urla și îi trăgea corpul înapoi în strânsoare, sufletul scâncea și voia afară, el era de mult afară.
A reușit.
Ochii îi erau de mult două găuri negre, degetele se transformaseră în gheare, inima era schimonosită.
Dar a simțit soarele și gențienele. Le-a atins, le-a îmbrățișat, le-a iubit. Chiar dacă numai pentru o secundă, căci imediat s-au transformat toate în spini și urzici.
Ca o papusa
24 Oct 2011 1 Comment
in 1
Ce ciudat, să trăieşti în viaţa altuia ca şi când păpuşile mişcate de omu-negru sunt ale tale. Sau tu eşti omul negru din viaţa lui. Sau numai mâna lui. Sau poate chiar păpuşa principală. Să-i simţi pulsul ochilor care clipesc către trecut şi să vezi oglinda sufletului tău. Un suflet rupt şi ruginit, târându-se printre tablouri vechi şi alte oglinzi. Ţi-ai întinde mâna ca să sprijini fiinţa care se reflectă-n fundul capului. Dar mâna nu ştie. Pentru că nu e mâna ta, tu traiesti viata altuia prin visele lui.
Visul
01 Jul 2011 2 Comments
in 1
Curios cum până şi cele mai lipsite de logică şi de coerenţă vise, lasă câte ceva în noi. Te trezeşti dimineaţa cu un anume sentiment care ţi se opreşte în gât de fiecare dată când tragi aer în piept. E atât de prezent şi atât de real încât îl transpui în orele ce urmează şi-l trăieşti ca atare.
Apoi, cu privirea pierdută printre gânduri mergi pe stradă ca un roboţel şi încerci să rememorezi clipele din vis. Numai că îţi aduci aminte doar fragmente şi cuvinte fără sens şi orice tentativă de rezolvare a puzzle-ului se transformă în nori de fum ce-ţi ies pe urechi.
Şi de-odată realizezi că atunci când ai intrat în clădirea aia mare, cu holuri întortocheate şi cu uşi de aceeaşi culoare, ai început să baţi frenetic şi alandala pe la uşi. Cu o frică teribilă de ce poate să se ascundă în spatele lor, ai început să le deschizi, una câte una, întrebându-te care naiba e uşa care trebuie? De ce nu o recunoşti? De ce nu se aude nimic din spatele ei? De peste tot ieşea lume, oameni cunoscuţi, feţe familiare, care îţi spuneau că nu este aici, că a plecat şi că a spus că nu i-a mai rămas nimic, că el este nimic şi nimic nu va mai fi. Uşa pe care o căutai s-a deschis singură. Doar ea avea altă culoare şi un număr mare care trona deasupra vizorului. Nu-ţi aduci aminte numărul. Ai intrat. Şi cum te aşteptai, înauntru nu mai era nimic. Şi apoi ţi-a sunat telefonul şi vocea de la celălalt capăt al firului ţi-a spus rece: sunt într-o cameră cu un singur pat.
Şi apoi a sunat iarăşi telefonul. E de fapt alarma. E ora 8 şi trebuie să pleci la serviciu. Numai că toată ziua eşti urmărit de frica şi durerea din vis. Simţi cum ai plâns, simţi oboseala alergăturii de la o uşă la alta, încă vezi clar feţele celor de pe holuri şi îţi răsună încă în minte vocea de la final.
Dar atât, amintirile se estompează odată cu orele ce se scurg pe ecranul monitorului de la birou. Vezi tot mai şters clădirea şi recunoşti tot mai puţin holurile.
Numai că sentimentul cu care te-ai trezit de dimineaţă rămâne. Şi acum simţi o nervozitate inexplicabilă şi puternică. E ca un film prost. Ăla care se termină exact înainte să-ţi explice esenţialul. Pentru că sigur un esenţial există şi-n vis. Că altfel nu îl mai visam. Ce făceam în clădire? Pe cine căutam? De ce îmi era frică? Cine era la telefon? Ce a vrut să spună prin nimic? De ce mă apasă şi acum atât de tare momentele alea? Care e explicaţia? Cine e explicaţia?
Prapastiile
03 Jun 2011 Leave a Comment
in 2
Tribalistas – Velha Infancia
Nu cred că ajungem să ne urâm pentru că ne lovim unii pe alţii în idei şi gânduri. Realizez că nici măcar nu ne lovim unii de alţii pe drum, în viaţă, în autobuz spre serviciu, la magazinul din colţ. Nu.
Vina pentru ură o poartă prăpăstiile. Adânci şi reci şi de cele mai multe ori fără fund şi cu formă neregulată de iad. Se cască întunecate şi înghit în ele tot ce prind că le trece pe buza sângerândă. Vuiesc de dureri şi deznadejde într-un loc unde e mereu beznă şi frig. Ca nişte găuri negre, ca nişte vârtejuri ce nu pot fi oprite de nimic, sug viaţă şi zâmbete şi aruncă înapoi doar abur. Un abur negru şi urât mirositor pe care îl inspirăm zi de zi. Ne hrănim cu el şi mai scăpăm un muc de ţigară în prăpastie, mai aruncăm un nod în gât, o vorbă primită în treacăt de la un şofer grăbit, o notă proastă şi un calificativ slab de la şef, un pic din nepăsarea iubitului, o parte din mustrările mamei, alături de privirile reci ale tatălui.
Şi prăpastia creşte ca o molimă şi cuprinde tot ce întâlneşte, sfarmă oameni şi inimi, rupe tot ce mişcă, tot ce-i viu, tot ce poate aduce lumină.
Şi noi o lăsăm să crească, o punem între noi, între noi toţi si urâm tot mai mult. O lăsăm să-şi facă de cap cu inimile noastre şi uităm. Uităm că la început n-au fost prăpăstii şi că doar noi suntem de vină că le-am pus acolo.
